Vineri după masă la ora ÅŸase am fost invitat la ziua lui. Împlinea treizeci ÅŸi ÅŸase de ani ÅŸi mai bine de unsprezece de când era orb. Am fost puÅ£in încurcat – nu ÅŸtiam ce s-ar fi căzut să-i duc, ce dar aÅŸ fi putut să-i fac lui Călin orbul. Să-i duc ceva convenÅ£ional era afară din discuÅ£ie; să-i duc ceva special – cum s-ar spune: pentru orbi – nu voiam nici în ruptul capului. După ce am cumpănit, i-am cumpărat o cămaşă albă – chinezească, adică dintre cele mai bune din vremea aceea.
Am întârziat atât cât se cere pentru un astfel de eveniment. Era multă lume ÅŸi de toate felurile. Pe Călin nu l-a interesat nici un cadou. Le-a luat, a mulÅ£umit ÅŸi le-a pus pe scaun lângă masă – cu o siguranţă care te făcea să te îndoieÅŸti că era orb.
La un moment dat s-a apropiat de mine: "Te rog, ajută-mă să trec ÅŸnurul prin cruciuliÅ£a asta de lemn", ÅŸi mi-a întins o cruciuliţă ÅŸi un ÅŸnur de piele. În timp ce-i puneam ÅŸnurul, a rostit oarecum copilăreÅŸte: "Åžtii, mi-am cumpărat de ziua mea, de la Biserica Enei, o cruciuliţă – n-aveau cu tot cu ÅŸnur". Mi-a fost tare ruÅŸine ÅŸi tare greu să accept că nu mă gândisem la asta. Apoi m-a rugat să merg cu el în camera alăturată ÅŸi să-l ajut să-ÅŸi pună "cămaÅŸa albă". Am tăcut – m-am întrebat în primul moment de unde ÅŸtie că e albă; apoi m-am gândit că probabil de la mine. Îl ajutam să se schimbe - a început să povestească: "Prima dată când m-am spovedit, Părintele m-a Å£inut câteva ore – vreo trei-patru. Când m-am ridicat în picioare de sub patrafir, am trăit într-o clipă cât nu trăisem toată viaÅ£a până atunci. Am început să plâng. Tare. Atât de tare, încât cei din jur au fost foarte impresionaÅ£i de "trăirea" mea creÅŸtină. Ei nu ÅŸtiau că eu îmi plângeam de milă. Când Părintele a ridicat patrafirul de pe capul meu, mi-a apărut în faţă o siluetă care se tot apropia. Cu cât era mai aproape, cu atât parcă îmi creÅŸtea oroarea. Totul s-a petrecut cu o viteză pe care eu nu o cunoÅŸteam decât din teorie: instantaneu – nu ÅŸtiam, nu bănuiam că poate fi trăită. Cel care se apropia semăna cu mine, cel pe care îl ÅŸtiam din oglindă. Doar că nu puteam fi eu, fiindcă acel pe care îl vedeam era ÅŸchiop ÅŸi ciung – pur ÅŸi simplu nu avea mâini. Avea o burtă atât de mare, încât trebuia să sară în piciorul pe care-l mai avea, mergând cu spatele ÅŸi în felul ăsta reuÅŸea să-ÅŸi tragă pântecele după el. FaÅ£a îi era buhăită ÅŸi foarte verde iar ochii abia i se zăreau sub cearcănele ÅŸi umflăturile feÅ£ei. În clipa în care am înÅ£eles că sunt eu, am izbucnit în plâns. Nu era nici o trăire mistică – după cum m-am străduit să îi conving pe cei din jur, mai târziu. Nici eu nu înÅ£elegeam ce se petrece, dar era atât de real ÅŸi de aproape totul, încât tot ceea ce ÅŸtiam eu despre trăirea mistică nu putea avea nici o legătură cu ceea ce mi se petrecea în acele secunde. De fapt, era pur ÅŸi simplu o luare de contact cu realitatea mea. Eram eu. Eu.
Am înÅ£eles că mă vedeam pe mine însumi în oglinda mărturisirii. I-am mulÅ£umit lui Dumnezeu ÅŸi astăzi îi mulÅ£umesc pentru nemeritata iubire pe care El a arătat-o pentru mine. I-am mulÅ£umit pentru că m-a ajutat să schimb oglinzile: să renunÅ£ la oglindirea chipului ÅŸi să mă văd în oglinda mărturisirii. AÅŸa cum eram ÅŸi cum sunt eu, în realitate. Åži m-am rugat ÅŸi mă rog lui Hristos, în fiecare clipă, nu ca să-i dea sufletului meu piciorul ÅŸi nici pentru mâinile amândouă. Doar dreapta; sufletului meu îi trebuie dreapta - neapărat. Åži dacă s-ar putea să văd mai mult cu ochii sufletului. Măcar puÅ£in. Doamne miluieÅŸte". A urmat un moment de tăcere, după care m-a rugat să îi scot crucea pe deasupra cămăşii – "e albă, nu?", a întrebat zâmbind, oarecum retoric. "Da, e albă", i-am răspuns ca în vis. Cu un gest simplu, ÅŸi-a tras de mâneci în jos, ca ÅŸi cum ar fi fost preocupat de cum îi cade cămaÅŸa. A zâmbit ÅŸi mi-a spus: "Nu-i ciudat că acum, stând aici cu tine, îmi pasă de haine? Nu-i ciudat că oamenii sunt atât de interesaÅ£i să se oglindească, să se uite la ei înÅŸiÅŸi, la hainele lor, în oglindă – la cum le cad hainele, la cum arată?". "Nu mi se pare ciudat", i-am răspuns.
N-am aÅŸteptat până la tort – dacă a fost un tort -, de fapt n-am mai aÅŸteptat deloc. M-am scuzat, i-am mulÅ£umit, l-am îmbrăţiÅŸat ÅŸi i-am urat toate cele bune ÅŸi convenÅ£ionale. Apoi, am coborât ÅŸi am ieÅŸit în bulevard cu gândul la oglinda mărturisirii ÅŸi la mare – ÅŸi de neînÅ£eles pentru mintea omenească – mila lui Dumnezeu.
Åži parcă îmi doream să fiu ÅŸi eu orb.
(scris de Mugur Vasiliu, "Prima izbândă: oglindirea mărturisirii")
